Pancreatita este un diagnostic relativ comun la câini și este diagnosticat din ce în ce mai des la pisici.

•  Pancreatita acută se referă la inflamația pancreasului cu un debut brusc fără modificări morfologice pe termen lung.
•  Pancreatita cronică este o boala inflamatorie continuă caracterizată prin modificări morfologice ireversibile (fibroza și atrofie) și poate duce la afectarea permanentă a funcției pancreatice.

Mecanismul fundamental al bolii în pancreatită este autodigestia tesutului pancreatic de catre enzimele digestive care sunt activate prematur în celulele acinare pancreatice.
Pancreatita poate avea efecte sistemice severe deoarece enzimele proteolitice activate pot circula și pot provoca leziuni la distanta de pancreas.
În cazul multor pacienți cu pancreatită, cauza determinantă pentru dezvoltarea bolii nu poate fi identificată cu exactitate. Unii factori de risc sunt bine cunoscuți, dar nu neaparat bine ințeleși:
– Obstrucția ductului;
– Hrana cu un conținut ridicat de grăsimi;
– Trauma fizică (ex. o trauma abdominală gravă, mânevre agresive în cadrul unor intervenții chirurgicale);
– Hipercalcemia;
– Ischemie /hipoxie (e.g., dilatație și torsiune gastrică etc);
– Infecții / infestații (e.g., Toxoplasmoza, peritonita infectioasa felina etc)
La pisici, pancreatita însoțește în mod obisnuit colangita / colangiohepatita și boala inflamatorie intestinalã (IBD). La câini, se consideră că pancreatita este mai frecventă la animalele obeze.

Istoric și semne clinice:
Câinii cu pancreatită acuta sunt de obicei prezentați la medic din cauza apatiei, anorexiei și vărsăturilor. Boala acută severă poate fi asociată cu soc și colaps, în timp ce alte cazuri pot avea un istoric de semne mai puțin dramatice care se extind pe câteva săptămâni. Semnele de durere pot fi provocate de palparea abdominală.
Cele mai multe animale afectate sunt ușor până la moderat deshidratate și febrile. Complicații sistemice mai puțin frecvente ale pancreatitei, care pot fi evidente în examinarea fizică, includ icterul, distresul respirator, tulburările de coagulare și aritmiile cardiace. În timp ce pacienții de orice vârstă pot dezvolta pancreatita, animalele afectate sunt, de obicei, de vârstă medie sau mai înaintată și, uneori, obezi, iar apariția semnelor poate să fi urmat ingestia unei cantități mari de alimente grase. Boala poate să nu fie aparentă clinic.
Majoritatea pisicilor cu boala pancreatică severa prezintă o istorie de letargie și anorexie.

Diagnostic imagistic:
Radiografiile abdominale – pot include creșterea opacității țesuturilor moi în compartimentul abdominal cranian drept; pierderea detaliilor viscerale datorită efuziunii abdominale; modelul de gaz static în duodenul proximal; un unghi extins între antrumul piloric și duodenul proximal.
Imaginile radiografice toracice pot dezvălui efuze pleurale ușoare sau complicații pulmonare mai severe.

Tratament
La pacienții grav afectați, acest lucru poate fi foarte dificil. În continuare vom prezenta cele mai importante puncte de atins în terapia pacreatitei:
-Îndepartarea agenților cauzatori identificați;
-Analgezia
-Terapie intravenoasă cu fluide cristaloide, însoțită de monitorizarea electrolitilor și a statusului acido-bazic în cazurile severe;
-Administrare de insulină în cazul diabeticilor;
-Transfuzie cu plasma sanguină sau sânge integral în cazul pacienților cu pancreatita severă;
-Stoparea vomei;
-Oferirea apei dupa stoparea vomei și dacă pacientul o tolereaza, se va începe și hrănirea enterala cu o dieta săracă în grăsimi și ușor digestibilă. În cazul pisicilor este posibil să existe necesitatea montării unei sonde de hrănire. Cercetarile recente contrazic logica traditională de a restricționa hrănirea pacientului pentru a îi da “timp de odihnă” pancreasului, oricum, atât hrănirea parenterală cât și cea enterală au fost bine tolerate de pacienții cu pancreatită. Administrarea per os a hranei ar trebui restrictionată doar în cazul pacienților cu voma incoercibilă și asta pentru o perioadă cât mai scurtă posibil.

Pancreatita este imprevizibilă și prognosticul variaza foarte mult în funcție de severitate; astfel, este dificil să se dea un prognostic chiar și atunci când diagnosticul este stabilit definitiv.